Secret.

El era trist şi abătut. Stătea pe bancă în parc singur privind în gol. Ea-l căuta disperată pe străzi. Nu dădea de el nicicum. De ieri dimineaţă îl tot caută. A încercat la toate spitalele, la poliţie, nici urmă de el. A mers, de asemenea şi prin baruri, dar sunt prea multe şi nu a reuşit să dea de el. I se putea citi disperarea în ochi. Nu ştia ce să mai facă. Aşa că a căutat o fotografie cu el şi a început să o întrebe oamenii de pe stradă, poate cineva l-a văzut undeva. Trecuseră multe ore. Nimeni nu-l întâlnise. În cele din urmă, un domn mai în vârstă l-a recunoscut şi i-a spus că l-a văzut în parc, acum câteva ore. O urmă de speranţă se putea vedea în ochii ei. A luat un taxi şi s-a dus în parc.

El era încă acolo, pe bancă, cu aceeaşi privire în gol. Fericită că-l găsise, alerga spre el.

- Aici erai!
- Tu? Tu ce cauţi aici? întrebă el mirat.
- Nu e evident? Pe tine! Hai, vino. zise cu blândeţe ea.
Iar el s-a ridicat şi au plecat împreună.

Îl dusese la apartamentul ei.
- Mergi şi fă o baie. Eu îţi prepar ceva de mâncare între timp. Bine? zisese ea zâmbitoare.
- Nu e nevoie să te deranjezi. Sunt bine. Nu mi-e foame, dar voi merge să fac o baie.
Ea a zâmbit dulce, iar el s-a retras.
Au mâncat împreună mai târziu. Apoi el a vrut să se culce. Ea i-a pregătit patul şi s-au dus la culcare.
Era 2 noaptea când el a venit aproape plângând în camera ei.
- Nu pot să cred că l-a ales pe el, după tot ce s-a întâmplat! a spus el foarte apăsat.
- Eh, asta e. Vei fi bine. Dă-ţi puţin timp…
- Hai spune! N-o să mă supăr…
- Ce să spun?
- “Ţi-am zis eu!”.
- Nu voi face asta. Sunt prietena ta. Trebuia să te opresc, să o alung pe ea sau ceva de genul. Acum tot ce contează e să te facem bine.
- Îţi mulţumesc că ai grijă de mine. Sper să nu se supere iubitul tău…
Ea roşi şi spuse încet:
- Nu se va supăra nimeni.
Iar el nu insistă cu întrebările. Şi-a dat seama că ea nu doreşte să vorbească despre asta.
Au stat câteva minute în tăcere, apoi el izbucni.
- Nimeni nu mă iubeşte! Toţi profită de mine apoi mă lasă…
- Nu-i adevărat! calmează-te, vei fi bine.
- Nu ştiu. Nu ştiu ce voi face. Sunt singur…
- Nu eşti singur! eu.. eu te iubesc!
- Dar.. cum se poate una ca asta? De când?
- Contează?! Eu credeam că măcar acum îmi vei accepta iubirea. Acum când zici că eşti singur. Când tu de fapt eşti întregul meu univers…
- Iartă-mă, dar nu se poate… Trebuie să plec.
- Nu m-aş fi gândit niciodată că vei fugi, credeam că îţi vei deschide braţele măcar de data asta…
- Înţelege, nu se poate…